simplu

Mi-ai ascuns toate slăbiciunile undeva în adâncul nefiinţei mele şi acum le caut ca un om sănătos care era obişnuit cu boala. Mi-ai curăţat sufletul de noroi şi mi-ai şters ferestrele. Acum mi-e lumină şi cald şi soare. Şi chiar dacă mă obişnuisem cu felul meu dezordonat şi haotic de fi, cu toate durerile şi visele neîmplinite şi prăpăstiile nesfârşite, mi-ai arătat că se poate trăi şi altfel. Că există oameni care te fac să trăieşti frumos şi linistit şi fericit. Care te fac totodată să te simţi la fel. Mi-ai ascuns cicatricile şi m-ai făcut să uit de ele. Şi o faci de fiecare dată când apare una nouă. Pentru că viaţa e plină de cicatrici şi de versuri sumbre. Dar tu îmi cânţi poveşti de dragoste şi acoperi sunetul grotesc al destinului care mă vrea închisă în cercul lui pentru vecie. Mi-ai pătruns sub piele astfel încât să te găsesc pe tine când îmi caut marginile şi obosesc de mine, când mă pierd în vise şi nu mai găsesc drumul înapoi. Mi-ai aruncat o frânghie bine ancorată în suflet şi mi-ai pus lumină în ochi, iar acum mi-e imposibil să mă mai rătăcesc în mine. Pentru că m-ai văzut de atâtea ori pierdută în mine şi n-ai suportat ideea că mă sfâşie amintirile prezente şi absente dinăuntru. Şi mi-ai creat altle care vindecă şi acoperă golurile din suflet.

random

Everything passes by.


Şi mi-aş dori să le mai trăiesc încă o dată. Tot alături de tine. Pentru că a trecut mult timp şi da, e mai bine acum, dar mi-e dor să ma îmbrac dmineaţa în camaşa ta şi să nu stiu unde să mă aşez în camera mică de ¾ şi să te privesc cum dormi într-un pat prea mic pentru tine. Şi să-mi beau cafeaua, să fumez o ţigară şi să-ţi scriu Povesti. Şi să nu mă mişc de teamă să nu-ţi tulbur visele, şi să-mi doresc să mă visezi pe mine. Să fug la magazin şi să încropesc un mic-dejun pentru 2 şi să lenevim încă puţin după.


Şi da, mi-e dor să mă simt utilă, şi mi-e dor să-ţi pot spune tot ce am pe suflet fară să-mi fie teamă.

incoerent

Vine momentul ăla în care realizezi că nu prea mai multă lume în jurul tău. Cam toţi care te-au iubit necondiţionat de când ai intrat în lumea asta au plecat fără să te anunţe unde se duc. Tu speri doar că încă te mai văd de acolo de undeva şi pun o vorbă bună pentru tine destinului. Şi acum... cam încerci să te agăţi de tot ce seamănă cu ce ştiai tu.. şi te chinui să nu-ţi mai aduci aminte la tot pasul şi să te năpădească lacrimile. Pentru că atunci ar trebui să dai explicaţii... şi cine ştie dacă cineva ar înţelege că oricâtă dragoste ai primi tu de la alţii, şi oricât de mult ai încerca tu să te complaci... nu-ţi iese tot timpul. Pentru că ei nu sunt oamenii tăi. Nu ei te-au învăţat că nu e bine să minţi, sau nu ei te-au pus sus pe cal prima dată sau te-au pus să le porneşti maşina când erai prea mic să stai măcar pe locul din dreapta. Dar încerci.. şi iar încerci... şi-ţi mai şi reuşeşte din când în când. Doar că ruptura aceea s-a produs prea devreme. Şi tu nu mai ştii ce înseamnă, şi nu mai ştii cum să reacţionezi, nu mai ştii nici măcar ce înseamnă acel cuvânt. N-ai ştiut niciodată dacă stai bine să te gândeşti. Ştii doar ce ai văzut la alţii.. şi nici măcar nu poţi să pronunţi cuvântul acela. Nu-ţi iese.. mintea ta refuză să proceseze un cuvânt al cărui înţeles ţi-e străin. Iar firea puternică pe care ai afişat-o până acum nu îţi dă voie să te manifeşti ca atare. Nu-ţi dă voie să plângi ori de câte ori ai chef. Şi nici să vorbeşti despre asta. Pentru că nimeni care nu a fost sau este în situaţa ta nu are de unde să ştie, nu are cum să înţeleagă că simţi cum golul dinăuntru se măreşte de fiecare dată când realizezi că s-a mai dus o amintire, şi de fiecare dată când îţi aduci aminte ceva parcă îţi înfige cineva un pumnal în inimă. Şi taci, nici măcar nu îndrăzneşti să mai deschizi subiectul. Pentru că slabiciunea nu poţi să ţi-o afişezi tot timpul, pentru că nu suporţi să te privească cineva cu milă şi să auzi „înţeleg”. Nu, nu înţelegi.

Şi poate că ţi-ar fi mai bine dacă ai putea să-ţi păastrezi amintirile, dar ele dispar, şşi revin de fiecare dată mai înceţoşate. Şi te urăşti pentru asta. Şi-ţi doareşti ca măcar odata la mult timp să-ţi fie şi ţie lumină în amintiri. Dar de fiecare dată se mai şterge câte ceva şi ţi se măreşte şi golul dinăuntru.

Iar tu, te dăruieşti cu totul şi nu mai păstrezi nimic pentru tine. Chiar şi golul acela îl dai, în speranţa că cinevava găsi cu ce să îl umple. Pentru că ai atâtea sentimente care au zăcut în tine prea mult timp, iar acum nu le mai poţi ţine închise.

And now I’m all yours and there’s nothing left inside for me.

Je veux

O melodie care m-a facut sa ma simt bine. Enjoy! :D



Je suis comme ca!

Miros de ploaie şi iarbă purtat de vânt în suflete libere

M-am întors cu soare-n ochi şi ploaie în păr, cu viaţă scurgându-se prin vene mai repede decât un râu tulbure. Mi-a fost dor de vântul care n-a mai mângâiat şi alte chipuri, şi care îl ştie pe al meu mai bine ca oricine, de înălţimile pline de libertate şi de cântec, şi de zorii plini de linişte şi de raze care te îmbrăţişează cu atâta putere încât închizi în suflet puţin din liniştea neclintirii munţilor. Iar de tine are să-mi fie dor, dar nu la fel de mult. Tu n-ai să ştii niciodată să-mi spui poveşti frumoase aşa cum face EL, n-ai să-mi umblii prin păr aşa cum face vântul şi n-ai să-mi citeşti în palme aşa cum face ploaia. Pentru că tu, pe acestea nu le-ai cunoscut niciodată.



Hai, te laşi purtat de vânt odată cu mine?

Exces

Exces. Exces de cafea. Exces de sentimente. Cine mai vede diferenţa? Unde e dunga aceea care desparte răul de bine? Pesemne că a şters-o cineva. Am creioane. Milioane de creioane, de toate formele şi culorile. Niciunul nu mai e bun pentru această acţiune. Nu mai există bariere. Nici bun-simţ, nici respect. S-a terminat cu toate. Şi sunt revoltată. Pentru că orice aş face eu, nu mai am creioane să desenez un plan de salvare.

Exces. Exces de zel. Exces de tutun. Exces de gandire. Unde e calea de mijloc? Nu mai există. Există doar oameni prinşi la mijloc. Penibilă situaţie! Să te tot zbaţi şi să nu poţi ieşi din cerc. Să-ţi duci existenţa într-o nenorocită de condiţie de mijoc. Şi să aibă restul impresia că tu eşti bine. Sau că ţi-ai construit un glob de sticlă. Halal!

Exces. Exces de alcool. Exces de senzaţii. Halucinant sau nu te confrunţi cu o sumedenie de senzaţii care mai de care mai derutante. Ce se întâmplă cu tine? După toate astea îţi e teamă să-ţi mai deschizi sufletul în faţa cuiva. Nu-i de mirare că te simţi mai singur ca Iona în gura peştelui. N-ai mai lăsat pe nimeni să se apropie de milenii. Şi ai îmbatrânit. Ai îmbatrânit singur, de frică. A meritat?

Şi după tot ce faci exces de tot ce se poate, deschizi ochii. Şi vezi că există lucruri mai fragile decât tine, mai fragile decât sufletul tău care a prins coajă. Şi revii, treptat, la starea ta iniţială. Până vara următoare.

Să priveşti mereu în jur. N-ai viaţă de pierdut! N-ai timp de irosit! N-ai sentimente de aruncat!

Calcule inexplicabile

Matematic vorbind, ecuaţia noastră nu are soluţii reale. Doar soluţii pur imaginare. Din alea cu „i” ştii tu: infinit, fericiţi, îndrăgostiţi şi aşa mai departe, IMAGINARE.

Povestitorul nu mai are nici finaluri fericite şi nici cuvinte să termine. Autorul a rămas şi el fără semne, fără cifre, fără EGAL-ul final. Rezultă... nu mai rezultă nimic. Nici măcar o inecuaţie; mai mic sau egal, mai mare sau egal... improbabil.

Parte întreagă din sentimentele mele = ego – parte fracţionară din gândurile mele. (mai exact cele în care apari tu)

Limită când finalul tinde la absurd din toată povestea asta = 2 (noi mai precis)

Limită când sentimentele tind la infinit din suflet = dor.

Limită... nu! Asta nu se poate calcula.

„Rezolvarea o lăsăm în seama cititorului.”

p.s : Rezolvarea nu există. S-a strecurat o eroare în datele problemei. Algoritmul e eronat şi datele imprecise. Halal.

*Şi uite aşa îşi spun cuvântul cele câteva zile de variante M1 şi reflecţii pur întâmplătoare. Izolarea aparentă în care mă aflu mi-a dizlocat din nou piatra pe care o pusesem la intrare. A intrat puţină lumină şi uite-mă: la un pas de... orice?! Fisura între realităţile interioare şi exterioare mi-a dereglat din nou echilibrul. Unde eşti tu nepăsare cu liniştea ta cu tot?

DIALOGURI

Atunci cand pamantul vorbeste cu apa, tu nu ramai altceva decat un martor fericit al povestii lor de dragoste. Te simti usor exclus si ai vrea sa te bucuri si tu macar putin de mangaierile tandre ale apei, dar parca undeva in inchipuirea ta e un semn mare pe care scrie INTERZIS. Cu toate astea nu-ti pare rau. Ti-e de ajuns ca iei parte la dialog chiar si dintr-o parte, firea ta pamanteana ajungand pe culmile fericirii pentru ca i-a fost dat sa asiste la miracol. Totul iti pare mult prea nefiresc pentru a-ti manifesta fericirea, totusi speri din rasputeri ca totul sa nu fie aievea. Ti-ar fi prea greu sa realizezi ca ai trait toate astea doar in imaginatia ta. Te asezi pe iarba, respiri aerul care-ti trezeste toate simturile si asculti... Isi spun cuvinte frumoase, iar povestea lor de dragoste dureaza de-o vesnicie. Totul pare un cantec soptit pe care numai ei au voie sa-l auda. Si chiar daca esti doar un intrus intr-o poveste de dragoste, refuzi sa pleci. Te-ai indragostit de cuvintele lor...