Doar puţin

Da, da... ştiu că am promis că nu-ţi mai scriu... Nu pot să mă abţin. Dupa ce am citit ultimul post al Andreei ( aici ) m-a cuprins un fel de ceva. Şi intr-o insomnie sora cu... visul, azi-noapte mă tot gândeam care sunt cuvintele care mi-au făcut viaţa interesantă în bătrânelul de 2008. Deci... laureatele sunt: în primul rând mare(că doar acolo l-am început), 18, munte, fotografie(încerc şi eu că doar nu-i bai), prieteni, vacanţă, telefon, cuvinte grele, lacrimi, început, libertate, SCHIMBARE, cafea, ciocolată(abia anul asta m-am îndrăgostit de ea).

Cred că mai sunt. Tu le ştii oricum... doar mă cunoşti asa de bine...

Gata. De acum înainte îmi ţin promisiunea. Nu mai fac! PROMIT!

Pauză

Am obosit să tot scriu... Să tastez, să tastez, să tastez... ca-n vid. În zadar. Nu mai am ce să scriu, sau dacă mai am nu mai pot. Aşa că iau vacanţă. Iau vacanţă de la... sinceritate? Nu cred... doar de la mărturisire... Poate mi-e mai bine când îmi şoptesc doar mie. Până la urmă toata treaba asta a pornit furtunos şi neanunţat. Tipic de altfel. E nevoie de ordine, de curăţenie şi lucrurile astea nu se fac în văzul lumii. Sunt mult prea personale. La fel de personale ca fericirea. La fel ca un joc. Doar tu trebuie să ştii cand începe şi când se termină. Sau nici măcar....

Eu am obosit să scriu.
Tu nu mai poţi sau nu mai vrei să asculţi...

New year's something

Am mai trait un an. Daca stam acum sa ne gandim nu ne amintim toate momentele in care am fost nervosi ori tristi ori... Ne amintim imediat de momentele speciale. Si ce daca celelalte au fost mai multe si mai dese? Momentele pe care le-ai trait cu sufletul deschis, fara lacate ruginite si zabrele la ferestre au ramas acolo incrustate ca si cum cineva ti le-ar fi scris cu un fier incins. Si-ti tresalta sufletul cand te gandesti acum la ele. Atunci nu le-ai crezut asa importante. Acum iti dai seama ca datorita lor ai ajuns la si sfarsitul acestui an. Ele te-au ridicat atunci cand nu mai puteai sa continui. Acum e randul tau sa-ti amintesti de ele si sa imprastii zambete si caldura. Acum e randul tau sa-i ajuti pe ceilalti sa se ridice. Pentru ca nimic nu-ti incalzeste sufletul mai bine decat un zambet venit din suflet. Tot acum ai ocazia sa mai strangi cateva picaturi de caldura si de lumina. Aduna doar cat ai nevoie pentru un an intreg. Restul lasa pentru altii. Nu doar tu trebuie sa supravietuiesti. Ai grija si de persoanele care ti-au fost alaturi sau de cele care au nevoie sa le fii alaturi. Si nu uita nici de tine. Mai imbratiseaza-ti sufletul din cand in cand. Mai ales atunci cand in graba lor, oamenii uita ca tu ai si suflet. Pentru anul viitor nu vreau sa urez nimic. Stiti fiecare ce va doriti asa ca... sa aveti parte de ele.

Va-mbratisez si va trimit un zambet!
An nou luminos sa aveti!

Culori de suflet

You Are an Orange Crayon

Your world is colored with offbeat, confident, and stimulating colors. You have a personality that's downright weird - and you wouldn't change it for anything. Loud and expressive, you voice your opinions fearlessly and strongly. And while you have a strong personality, you can be friends with almost anyone. Your color wheel opposite is blue. Your confidence is something blue people truly envy.

What Color Crayon Are You?

DE CRĂCIUN

*sursa

Exact acum o gramadă de oameni sunt siguri că toata povestea cu miraculoasa schimbare de Crăciun e adevarată. Că fantastica vrajă chiar funcţionează şi fercirea e pe cale să le bată la uşă. Da, ştiu, sunt insensibilă. De fapt mă simt oarecum de piatră şi deşi nu-mi place asta nu prea am cum s-o schimb. Într-un fel aştept şi eu cu aceeaşi naivitate fericirea gata să-mi schimbe viaţa exact în ziua asta, dar pe de altă parte mi-e lehamite de ce a devenit Crăciunul. PORC, COZI, ÎMBULZEALĂ, NERVI sunt cuvintele cheie. Peste tot prin oraşe domnesc milioane de copii hidoase ale lui Moş Crăciun. Dacă aş fii încă mică şi nu mi-aş fi format o imagine a personjului aş fii de-a dreptul terifiată. Cum pot să aştept eu cadouri de la aşa un om? Groaznic. Totul e atât de comercial încât îmi creează cel putin indiferenţă. Asta ca să nu zic repulsie. Oricît m-aş strădui eu să cresc înăuntru faimosul spirit nu mai merge. S-a stricat mecanismul cu totul. Nici măcar zăpadă nu e. Şi cum aş putea eu să regasesc sentimentul acela de linişte cănd peste tot lumea înjură şi blesteamă de parcă ar veni cine ştie ce catclism nu o sărbătoare care ar trebui să ne apropie, să ne ţină împreună. Dovadă e că eu scriu pe blog, azi 25 decembrie. Nu-i de mirare că moşul nu mai trece de ani buni pe la nimeni. Ne mulţumim să ne cumpărăm singuri cadouri. Aşa... de dragul vremilor trecute. Cred că şi el are acelaşi sentiment de împietrire ca şi mine.

Nici măcar colinde nu prea am auzit anul ăsta. Sau dacă am auzit au fost nişte lălăieli jalnice menite să stoarcă ceva bani din buzunarul celui care ascultă. Şi atunci cum să se mai obosească cineva să străbată o lume şi încă puţin într-o noapte?

Acum lăsând asta la o parte. Cui nu-i e dor de Crăciunul cu zăpadă, cu colinde frumoase şi cu un singur Moş Crăciun exact aşa cum trebuie? Mie chiar îmi e dor de adevarătul spirit care e acolo înăuntru, speriat de moarte de ceea ce vede. Îl ascult totuşi şi din când în când răzbeşte, iese la suprafaţă împreună cu un zâmbet şi câte-o scânteie în privire. Poate că aşa ar trebui să facem cu toţii. Să ne ascultăm sufletul de copil, să căutăm căldura aceea care ne luminează viaţa un an întreg. E de ajuns o clipă. Ascultă-ţi sufletul cu atenţie. Îţi strigă de mult dar nu-l auzi. Lipeşte-ţi urechea de el! Îmbrăţişează-l, sigur n-a mai facut-o nimeni de o grămadă de vreme. E to ce ai şi acum e momentul să-i acorzi şi lui măcar o secundă de atenţie. Are nevoie de tine. Ai nevoie de tine!

Sărbători fericite dragii mei!

sursa

Poveste

Avea o viaţă de hârtie. Nimic altceva decât era scris acolo. Câteva tăieturi şi un soare cu ochi pe care i-l desenase cineva demult. Se visa un tablou pe care il admira toată lumea, ori o fotografie care fusese pe la o sumedenie de expoziţii şi de care se îndrăgostiseră mulţi, cărora le-a trezit nostalgii şi amintiri. Adevarul e că era doar o hârtie pe care cineva scrisese odată câteva cuvinte. Nici măcar n-aveau sens. Existenţa ei se învârtea în jurul câtorva propoziţii simple, a doua virgule şi multe puncte de suspensie… Mulţi ar fi spus despre ea că e banală, dar visele ei depăşeau graniţele colii A4 în care-şi închisese existenţa.
Visa la ziua în care EL ar fi făcut din ea o operă de artă. Ar fi putut s-o facă singură dar îi era frică. Îl aştepta pe el tremurând ca o frunză de fiecare dată când cineva îi mai scria căte un cuvânt în treacăt. Îî recita zilnic poezii pe care le compunea din cuvintele lăsate de străini în viaţa ei ceasului abandonat de timp şi de oameni într-un cui. El îi număra secunde, iar cifrele îi vibrau de fiecare dată când îi auzea versurile. El aştepta ziua în care timpul şi-ar fi luat catrafusele si ar fi plecat înapoi de unde venise lăsând în loc o oră nesfârşită şi perfectă.
În cameră unei existenţe de hârtie si a uneia infinite-n secunde isi mai făcuse loc o scoică. Ea-şi asculta marea dar, întreruptă de discuţiile celor doi îşi dăduse seama de ce se-ntâmplă. Dar n-avea curaj să le strige aşa că şoptea mării povestea lor:
“Ei îi face plăcere să-i recite, iar lui îi place să asculte. Totuşi el nu-i nici pictor, nici fotograf. Nu-i nici măcar scriitor să-i deseneze cuvinte. Iar ea are doar o existenţă de hârtie, nici de departe nesfârşită ori perfectă… “

INCURSIUNE INTR-UN SUFLET BOLNAV (V)

Epilog

Pentru că nu mai putea continua, ea se aşeză pe podea şi privind tavanul încerca să-şi alunge fantomele.

El, simţind că ei îi face rău toata povestea asta cu confesiunea sau ce-o fi se întinde lângă ea.

Noaptea aleargă prin venele ei

Ca-ntr-un labirint.

În palma stângă a adunat câteva boabe

De nisip

Cu care se laudă atunci când nu-şi găseşte sufletul.

În ziua asta gri şi sigur fără ploaie

Pe o podea cu un covor în dungi

Stă el cu marea-n ochi

Şi sufletul în palme.

Privesc in gol şi-ngână versuri

Ca doi insomniaci

Ce caută vise

Pe un tavan prea alb.

Ziua-şi sfâşiase rochia

În zdrenţe de-un negru plumburiu

Soarele nu se-ndura să-i lase singuri

Iar ea nu-şi permitea să îl alunge.

Nu-şi permitea nici să plangă

Dar asta e din altă poveste.

Ea vrea să îşi deschidă palma

Să îi arate pulberea ce-o are în loc de suflet

El o opeste şi-i arată marea

Cu pescaruşi de vise

Ce-și țipă dorințele-n infinitul de valuri...

Iar ea atunci se-avântă-n marea lui

Şi-i îmbrățișează valurile

Cu o nebunie pe care n-o trăise până atunci.

INCURSIUNE INTR-UN SUFLET BOLNAV (IV)

Când ai fost lovit atât de tare încât nu te mai poţi ridica ai tendinţa de a-ţi căuta fărâme de ceva de care să te agăţi şi să te aduni. Şi singurele bucăţi destul de mari să-ţi poată fi de ajutor sunt momentele în care-ai fost fericit. Momente în care realizezi abia acum că ai fost fericit. Şi eşti în stare de orice să găsesti astfel de bucăţi de viaţa. Îţi zgârii prin suflet cu unghiile cum zgârie un îngropat de viu pământul afânat care-i soarbe viaţa ca pe un trofeu binemeritat. Şi chiar daca rămân doar zdrenţe, tu eşti în picioare si gata să-l coşi pentru a mia oară la loc, pretinzând mai apoi ca e exact ca înainte. Ce-ţi mai place să te minţi!

-...

Aşa-i că recunoşti atât de bine momentele astea încât nu mai poţi spune nimic? Eşti constient de ceea ce faci chiar daca asta nu durează mai mult de 10 secunde. N-are timpul răbdare să cauţi tu prin suflet. Aşa că destrami totul de fiecare dată mai repede, de fiecare data cu mai multa iscusinţă. Devii din ce în ce mai priceput. Şi uraşti când se întâmpla asta. Bine că nu-ţi aminteşti tot odată. De fiecare dată e altceva care te-a făcut fericit. Numai că n+ai observat atunci. Şi nu te-ai bucurat prea mult. Păcat... era chiar frumos...

-Noi , oare am fost fericţi? Hai, spune-mi.

Am fost fericiţi, o dată, de mult. Ne amintim din când în când. Atunci când nu mai putem să ne ridicăm din mocirlă. E evident uneori că singurul mod de a te aduce din nou într-o formă cât de cât umană avem nevoie de ceva ce ne-a făcut umani odată. Şi cel mai bun exemplu e momentul de fericire trăit conştient sau nu. Şi-n vis dacă ai fost fericit ai încă un sprijin pentru atunci când vei fi la pământ, fără altă apărare. Până la urmă toate astea-ţi fac un scut până când te trezeşti tu din… agonie.

Şi devii din ce în ce mai priceput la sfâşiat propriul suflet din dorinţa disperată de a te salva de tine... Şi ţi-e aşa frică de următoarea căzătură încât aproape că nici nu mai vrei să te ridici. Pentru ce? Oricum tot acolo o să ajungi. Îţi eşt dator ţie. Trebuie să-ţi demonstrezi că poţi să te ridici şi de data asta. Şi niciodată nu eşti convins că data viitoare o să fii din nou capabil să-ţi reconstruieşti sufletul.

cine asculta...

[...]
O să te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si mă-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu ma strigai din urma: raspunde-mi,te rog,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

INCURSIUNE INTR-UN SUFLET BOLNAV (III)

Oricât de greu ți-ar fi să recunoști ești incredibil de egoist. Nu că asta ar fi un lucru rău. Nici bun nu poți spune că e, dar într-o oarecare măsură, fiecare dintre noi este. Ai să ma întrebi cum am ajuns la concluzia asta. Nu e greu dacă stai să te analizezi în primul rând pe tine. Dacă vreodată o să ai răbdarea și curajul să nu te mai ascunzi de tine, să stai în fața ta fără să-ți fie teamă de ce vei spune ori afla, ai să-mi dai dreptate.

-Mi-e teamă că de data asta o să te contrazic.

-Dacă ai să ai răbdare să-ți spun, ai să-mi dai dreptate, iar dacă nu, am să te rog să intri cu totul în sufletul ce se ascunde sub haine ori fuge din spatele ochilor atunci când te uiti în oglindă. Ne temem cel mai mult nu de moarte, ci de momentul în care nimeni nu va mai avea nevoie de noi. Cât timp exista cineva care are nevoie de noi, ne simțim oameni. Cine spune că iși este sieși suficient ori nu-și cunoaște sufletul deloc, ori și-l neagă cu desăvârșire. Din momentul în care observi că nimeni nu are nevoie de tine începe să-ți moară sufletul. Realitatea e că avem nevoie să se aibă nevoie de noi. În mod constant si continuu, fără întreruperi, ori negări. Iar dacă pentru o secundă șirul se întrerupe ți se împraștie sufletul. Și apoi arată exact ca pereții albi, abia zugraviti ai unei camere de ospiciu pe care s-au aruncat cinci litri de cerneală neagră. Imaginează-te pe tine în acea cameră, instabil din punct de vedere psihic, speriat de moarte că ordinea în care te simțeai în siguranță a fost împroșcată cu negru. Ca un nebun te lipești de parțile albe, te ghemuiești, îngâni câteva cuvinte care nu te ajuta deloc, dar liniștea te sperie și mai tare. Și aștepți. Aștepți ca cineva să zugravească înapoi pereții cei albi între care te ascunzi. Și ai vrea să pleci. Să uiti cine ești si de ce te ascunzi, însă oriunde te-ai duce, există o cameră la fel de goala, cu pereții la fel de albi. Iar atunci, nebun de alb, îți ascunzi sufletul în colțuri de zâmbet, pe sub haine ori ratacești aiurea pe străzi unde lumina n-a mai pătruns de mult. Cauți pereții albi pe care i-au împroșcat alții cu negru. Până la urmă totul se rezumă la tine. Și e oarecum firesc luând în calcul faptul că în centrul univarsului tău nu e altcineva decât TU. Și e inutil să o negi. Ai legate de tine zeci de sfori, una pentru fiecare persoană care are evoie de tine, de care ai nevoie ori pe care o întalnești din întâmplare și care rămâne acolo, înauntru, ca o hologramă. Și te intrebi de ce uneori doare atat de tare. Ți se rup sforile. Și de fiecare data le legi mai slab. Din același egoism: speri că dată viitoare să doară mai puțin.

Nu suntem altceva decât nebuni de alb fugiți dintr-un ospiciu în care ne țineau sufletele. Și ca să nu ne recunoască ne ascundem, fugim. Fugim de noi și de camerele albe în care ne țineam sufletele. Uneori, de dor de alb ne pierdem in cuvinte. Ne jucam cu ele ca niste copii, însă ochii nostri vor jucaria de-atunci. Și toți strângem la piept secretul inutil al ascunzătorii noastre. Îl știm cu toții, îl negăm cu toții, ca schizofrenici ce trăiesc în lumi de vise. Nebuni de alb, cu suflete ascunse în cioburi de priviri, în colțuri de zâmbet și fărâme de dorințe.

-Și camera albă?

-E alba doar la început.Atunci poți s-o arăți tuturor. Pe măsura ce ți se leagă sfori de suflet se murdăresc pereții și nu-ți mai e așa ușor să inviți pe toată lumea înăuntru. Iar când nu mai rămâne niciun loc alb, atunci ești nevoit să pleci și să te ascunzi. Doar iarna, când totul e alb ți se mai arată sufletul dacă nu cumva a prins coajă de când rătăcește împreună cu tine prin vânt.

-Dar dacă o zugrăvește cineva?
-Trebuie să găsești pe cineva care are destulă vopsea și răbdare pentru camera ta. E ca și cum ai vrea să coși o pânză care a fost sfâșiată și să ai pretenția să arate la fel ca la început. E imposibil... așa cum nu poți obliga pe nimeni să-ți curețe ție sufletul de negru, așa cum nu poți obliga pe nimeni să se murdărească de negrul tău, așa cum nu poți obliga pe nimeni să aibă nevoie de tine, așa cum nu poți obliga pe nimeni să-ți țină sufletul în viață, așa cum nu poți nici tu de unul singur...

-Și dacă totuși cineva iți zugrăvește în alb camera?

-Atunci se va murdări din nou. E o lume plina de negru. Nu-i destul alb pentru toți. Doar unii își primesc albul înapoi măcar o dată. Restul, primesc doar pete de alb pe negru. Atât cât să supraviețuiască.