Urmatoarea e la cativa pasi

Ai trait si tu asta nu? Ti-aduci aminte cum a fost.
Esti acolo, desi ti-ai fi dorit sa nu fi cunoscut momentul acela in veci.
Esti jos, te tarasti si nu te ajuta nimeni.
-Oameni buni, sunteti orbi?
Nu-ti ramane decat sa te ridici. Ti-e frica dar trebuie s-o faci. Ai si zambetul ala chinuit pe fata, gata sa dai impresia ca totul e in ordine. Iti vine sa urli totusi si incerci sa te aduni pentru a te putea ridica.
Ai in fata imaginea implacabila a esecului tau, statuia neputintei tale, esti tu, invins, neputincios, slab si-ti vine sa arunci cu noroi in ele, sa le murdaresti pana cand n-ai sa le mai vezi. Si tot curajul tau se trage din noroiul aruncat in neputinta. Mai ai putin si reusesti sa aduni destul pentru a te ridica. Zgarii cu ungiile si lovesti cu pumnii pamantul numai de-ai aduna mai repede mocirla care-ti acopera regretul. Si faci toate astea cu zambetul pe buze.


Stiu ca poti...
Ridica-te, scutura-te si mergi mai departe! E o mocirla chiar dupa colt...

Octavian Paler

"Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ţi închpui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa, sau puterea de a accepta că nu însemin mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.

Nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţă. Nu mi-ai lipsit ţintele false şi entuziasemele naive.

Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi.

O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuză. Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.

Mă pot uita, oare, în oglinda spartă a memoriei mele fără teama că am ratat tocmai ceea ce n-aş fi vrut să ratez?
"(autoportret intr-o oglinda sparta)

"Marea loveste digul pe care in seara aceea
n-am avut curajul sa mergem pana la capat. Piatra uda
luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti,
ne puteam prabusi in apa ce fierbea dedesupt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atat de atenti
incat intr-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si il vom uita in cele din urma,
vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarati sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decat singur. Pot aluneca
sau pot inainta curajos. E totuna.
Si-as vrea sa uit in ce zi ma aflu, in ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se intr-una de dig, sa ma intreb
cine sunt, ce varsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit in fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?"(Digul)

"V-am spus, dealtfel, că n-am nimic comun cu Christos decît răstignirea, şi chiar răstignirea este la mine un defect. Şi, bineînţeles, de martiri stupizi ca mine care se crucifică singuri între toate peroanele şi orizonturile, aşteptînd să li se bată cuiele, lumea n-are nevoie. Poate chiar de aceea prietenii mei m-au părăsit.

Adevărul e că nici măcar aici nu poţi să crezi pînă la capăt că viaţa e doar o stare de tranzit; că am apărut undeva într-o gară şi pe urmă am trecut din gară în gară, din tren în tren, mergînd spre nicăieri, pînă ce, undeva pe un peron sau într-un vagon, murim. Soarele care scaldă tufele de oţetari te contrazice. De vină eşti tu şi coaja în care te afli." (Viaţa pe un peron)

"Vedeţi în ce situaţie ciudată mă găsesc, domnilor? Eu am descoperit frica între oameni. Trăiam între oameni şi visam pustiul; iar într-o bună zi oamenii m-au făcut să aflu ce înseamnă cobra, ce înseamnă frica. Aici totul părea inofensiv. Mă speria numai golul din jurul meu. Pentru ca într-o zi să mă lovesc iarăşi de cobre, să descopăr că orice pustiu cloceşte o cobră. În gara asta am aflat că frica de pustiu e şi mai rea decît frica de oameni. Cu oamenii te mai înţelegi, te fereşti, te explici, profiţi de o licărire de compasiune. Uneori frica aţipeşte sau oboseşte. Deh, oamenii au slăbiciunile lor. Nu sînt absoluţi ca pustiul. Pustiul nu iartă, nu uită şi n-are momente de slăbiciune. El e orb şi implacabil. Un călău somnolent şi necruţător care n-are nici vanitatea puterii, nici nevoia de a se spăla pe mîini ca Pilat sau de a se arăta uneori mărinimos. Te ucide ca pe o gînganie fără să-ţi dea nici o importanţă. În pustiu nu există martiri. Nu există decît gîngănii. Vă daţi seama că Golgota nu era cu putinţă decît între oameni? Pustiul nu bate cuie. El te omoară fără să te atingă, fără să te vadă şi fără să te urască. Îmblînzitorii rămîn uneori imobili şi visează parcă, adulmecînd vîntul. Pustiul nici nu visează, nici nu se trezeşte. Da, domnilor, nu există un călău mai curat şi mai înfricoşător.

Şi ce concluzie să trag de aici? Că nu există scăpare din frică? Pe lîngă toate defectele mangustelor imperfecte, eu mai am un defect. Odată ce-am văzut cobra, o duc se pare cu mine. Chiar dacă fug de ea. Şi cînd mă aştept mai puţin, o văd din nou. Dar nu am singurul defect care ar fi închis zidul în jurul meu lăsîndu-l fără nici o fisură. Nu mi-am pierdut cu totul speranţa niciodată. Uneori îmi repet că pentru a redescoperi paradisul trebuie să treci prin infern. Şi că pentru a regăsi viaţa normală, după ce n-ai ştiut s-o preţuieşti, trebuie să străbaţi un coşmar. Să străbaţi, adică să depăşeşti. Un coşmar fără limite ar fi un coşmar zadarnic, deoarece învăţătura lui nu ţi-ar mai servi la nimic. Am rămas un naiv, poate, dar eu vreau să cred că toate coşmarurile sînt provizorii. De aceea vă şi vorbesc mai departe. Mai sper că într-o zi o să vă şi văd în vreme ce vorbesc.

Am pus, dealtfel, lîngă decalog o altă foaie de hîrtie pe care am scris cu litere mari: “Iremediabilă e numai greşeala de a te lăsa strivit.” (Viaţa pe un peron)

Data viitoare

Mai sunt 2 minute si se face ora 12. Tavanul are un aer serios si parca vrea sa-mi strige ca e deja tarziu si ca ar trebui sa inchid ochii.
1 minut... Cate se pot intampla intr-un minut... Cati se nasc si cati mor in astea 60 de secunde? Cati plang, cati se sinucid, cati sunt fericiti, cati spun "Te iubesc", cati striga, cati dorm, cati vorbesc aiurea, cati urasc, cati isi pun intrebari si cati au incetat sa caute raspunsuri?
Atatea sentimente se ingramadesc la poarta catre suflet incat nici ele nu mai stiu cum le cheama. Le reneg, nu-s ale mele.
NU VA VREAU!
Nici eu nu mai stiu ce simt. Oare chiar simt? Mi-a fost intotdeauna teama de sentimente. M-am speriat intotdeauna de ideea ca nu le-as mai cunoaste. Totusi, pe unele dintre ele le fac pierdute, le arunc, le ascund...
"Ti-e teama asa-i? Credeai ca poti scapa asa usor de ele? Esti om, ai uitat? E firesc sa simti. Te invarti printre masti de sentimente, masti hidoase, pline de mazga, te lovesti de ziduri, aluneci in prapastii, si tot nu vrei sa recunosti ca esti tu. Ti-e rusine cu tine, ti-e rusine cu sufletul tau, ai impresia ca lumea intreaga ar trebui sa inteleaga si sa-ti gaseasca rostul pe care nici tu nu esti in stare sa ti-l dai. Esti constienta ca nu exista nimeni in afara de tine care sa-ti poata gasi sensul? Incotro crezi ca te indrepti? Iti negi sufletul si ceri altul in schimb. Crezi ca ai destul incat sa-l capeti? Iti modifici sufletul dupa tipare pe care nu le stie nimeni, pe care nu le vede nimeni, pe care nu le intlege nimeni."
"Bine, dar... Cine esti tu?"
"Negarea ta..."


Ma plimb printr-o lume plina de suflet modificate. Toate sunt lipite, colorate hilar, zdrentuite sau incomplete...Se spune ca timpul le vindeca pe toate... Eu cred ca doar le ascunde, le acopera...


M-am intors la universul meu interior...Cam daramat, cam dezordonat, dar e al meu... Plin de cenusa, de vise care zboara incolo si incoace, de sentimente care se cearta, de dorinte care se aprind si se sting ca luminitele din pomul de Craciun si de obsesii care tipa ca niste copii speriati... HAOS.... Mi-e bine aici si totusi cateodata mi-ar placea sa fie altfel: ordine, curatenie, liniste...



Data viitoare nu mai vreau sa fiu om...

Reguli....

Cand totul ti se pare doar un joc cu reguli nedrepte incerci din rasputeri sa-ti rupi lanturile si sa fugi cat mai departe de terenul de joaca. Dar tocmai atunci ti se taie avantul si te trezesti mai prins decat erai.
Parca nu-ti mai simti sufletul si ti s-a scurs si ultima picatura de sentiment printre degete.
Ti se face frica de tine, ti-e groaza de ce-ai sa devii si incepi sa-ti desenezi amintirile in nori.
De ce sa nu incerci sa uiti?
De ce sa-ti creezi lumi din amintiri?
De sa respecti regulile lor? De ce sa traiesti libertatea pe care ti-o impun ei si sa nu fii liber asa cum sti tu?
Ti se pare ca orice ai face n-ai cum sa evadezi de aici. Te certi, te zbati, urli, te tarasti, te smulgi, alergi si degeaba... Te intorci de unde ai plecat.
Si nu-i nimic de facut....
De ce sa nu poti sa uiti?
De ce sa te impiedici mereu de tot ce-ai fi vrut sa faci si sa spui?
De ce sa-ti fie frica de tine?
De ce sa-ti fie teama de timp? De ce sa nu-l poti opri? De ce nu-l poti manipula?
De ce sa fii incapabil sa crezi?
De ce sa te ascunzi?


De ce?
Pentru ca asa e regula jocului....

VIATA PE UN PERON

OCTAVIAN PALER

"N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decît ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau cîtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste pînă la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrîni decît în verile precedente. Alţii veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decît temporar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun… Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la cîţiva paşi de mine continuînd o melopee din care nu pricepeam nimic decît că eternitatea nu e altceva decît murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul cînd ne-am prăbuşit se reia… aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea…

Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fîntînile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preotesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decît aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraş şi căruia îi plăcea să mă zgîndăre mi-a scris odată că el nu ştia ce e speranţa şi ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerînd-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbeşti despre speranţă dacă vrei să-i salvezi. Miroase a paradis. Speranţa ne-a pregătit doar să înghiţim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Şi pentru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i povestesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau şi cîntau, ţinîndu-se de mînă, şi, cîntînd încă, se desprindeau, una cîte una, din cerc şi se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aş fi dansat şi aş fi cîntat alături de ele, dar n-aş fi putut să mă desprind din cerc. Pînă la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiş de jnepeni ceva mai înalţi decît un om, în jurul unei cabane, la vreo cîteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care, totuşi, poate, e aproape, foarte aproape."

Cloudy dancer

Visasem fumos... m-ai trezit cand vroiam sa-ti spun...
Am plecat spre... Unde ma duc?
E primavara... cum e la tine-n suflet.
La mine-i intuneric. Da-mi din lumina ta.
Nu te-ai plictisit de cand te tot caut?
Pasii-mi numara secundele si mi se-nmoaie picioarele.
Vreau sa cad...acolo in iarba...sa ma odihnesc.
Am obosit sa tot privesc timpul.
Mai am putin pana ajung...unde?
Pana ACOLO mai am... cinci milioane trei sute doua zeci si patru de mii opt sute saptezeci si sase de ganduri, doua zeci si opt de suflete de vizitat, patru mii de sentimente de aruncat, trei sute de vise de ucis si de cautat in cenusa celorlalte opt milioane noua sute noua zeci si noua de mii pe care le-am asasinat pana acum, noua vieti de distrus si inca zece de salvat...
Ce mult...
Uite o cafenea. O sumedenie de domnisoare imbracate in rochii vaporoase, ca niste frantuzoaice dintr-un film vechi, o gramada de tineri care parca vaneaza cuvintele potrivite, asteptand ca umbrele lor sa treaca pe deasupra meselor.
neah...nu e de mine aici. Desi mi-am dorit mereu sa am o viata ca a acelor domnisoare nu mi se pare ca mi s-ar potrivi.
Merg mai departe...
Un parc. Ma asez pe iarba. Dansez acum cu norii si visez... Azi-noapte n-am dormit. Ce ziceai ca ai visat?
Mi-am dat jos mastile si am inchis ochii.
Aveam impresia ca daca eu nu-i vad nici ei nu ma vad pe mine.
Mare greseala. Totusi... ma simt in siguranta cu fata spre nori.
As vrea sa nu mai astept mult. Zumzaitul agitat din jurul meu ma inspaimanta. Ma simt atat de mica...


Tu mai ai mult?
Eu m-am oprit. Am obosit. Oare e mai usor cand te intorci?

I hear myself on the radio. What do I say? Nonsense!

Ai simtit vreodata nevoia sa te izolezi? Sa nu mai vezi oameni? Sa te rupi de ei? Sa-ti smulgi sforile din suflet, sforile care te leaga de ei, de ele, de toti si sa ramai doar cu tine? Si atunci cand vei fi facut-o nu te mai cunostea? El, adica tu, adica... voi nu va mai cunoasteati. Te priveste cu un aer superior si-ti zice: "Drace, asa rau ai ajuns?" si tie iti vine sa-l pleznesti pentru ca nu i-ai suportat niciodata atitudinea asta aroganta. Incerci sa-i vorbesti dar e imposibil. Nici macar nu mai sti cum il cheama.
Te vezi acolo, in fata ta si nu sti cum sa reactionezi. Ai vrea sa te imbratisezi macar tu, daca altii au uitat cum s-o faca dar imediat te scoate din sarite omuletul asta mic si nesuferit care n-are nimic mai bun de facut decat sa palavrageasca verzi si uscate despre starea ta de spirit. "Ei si ce daca sunt mereu la extreme? Si ce daca nu ma recunosti niciodata? Ce daca nu ma intelegi? Ce ai tu cu mine?"
Si cand iti vorbeste, nu-ti vorbeste ca o constiinta normala. E ca si cand te-ai auzi la radio. Cantand o melodie veche cu versuri insinuante. De multe ori nici n-o bagi in seama spunandu-ti ca totul e doar in capul tau si ca iar incepi s-o iei razna.
Ti se face uneori frica si incepi din nou sa-ti legi sforile de suflet. Si de fiecare data faci nodurile mai slabe ca sa nu te mai doara asa tare cand ai sa le smulgi din nou. Si te ascunzi de ei mereu, ti-e frica sa-ti mai dai jos mastile. Te-ai obisnuit cu ele. Fac parte din tine acum.

Oare ai destule masti?...


Tu ce-ti amintesti despre mine?
M-ai vazut in ultima vreme?

Care sunt cele 8 ganduri ale tale?

LEAPSA

Scrie 8 ganduri care-ti vin in minte. hmmm... Sa vedem...

1. Vreau la mare.
2. Uite ce dezordine e in camera.
3. E deja 7?
4. Cate persoane "speciale"(in sensul cel mai frumos al cuvantului)cunosc eu?
5. Trebuie sa-mi fac ordine in ganduri
6. Ce-i ala suflet?
7. De cand n-am mai vorbit cu mine?
8. Mi-as fi dorit sa stau intinsa pe iarba si sa ma uit la nori.


Nu va sfiiti sa raspundeti la leapsa asta. ;)

Tu te gandesti vreodata?

-Tu te gandesti vreodata la mare?
-Bineinteles ca ma gandesc. Dar nu ca tine.
-Cum adica?
-Adica... Nu stiu. Oricum as facece-o nu pot s-o fac asa cum o faci tu.
-Nu inteleg nimic. Ce-i asa special la felul in care ma gandesc eu la mare?
-Pai... Nu stiu. Te privesc cateodata si... mi se pare ca daca n-ai mai putea vedea marea ai muri. Daca n-ai mai simti aerul sarat din noptile petrecute desenand pe nisip, daca n-ai mai imbratisa valurile te-ai sfarsi, ai pieri putin cate putin. Ca nisipul din clepsidra aceea, vezi?
-Nu m-am gandit niciodata la asta. De fapt nu cred ca cineva ar putea sa mi-o ia. De fiecare data cand mi se face dor inchid ochii, si aud valurile, simt aerul sarat si nisipul sub talpi. E aici, e in mine.
-Acum o iei razna.
-Nu! De fiecare data cand imi aduc aminte, oricat de trista as fi fost, imi vine sa sar in sus de fricire.
-Hai sa mergem acum la mare!
-Esti nebun! Unde o sa sa stam? Nici macar n-avem bani de drum.
-Mergem, ramanem noaptea pe plaja, vedem rasaritul si ne intoarcem. Mi s-a facut dor.
-Tie?(rade) Tie nu ti-e niciodata dor.
-Ba bine ca da!
-Mai bine inchide ochii si imagineaza-ti ca esti pe plaja.
..............
-Wow! Asta a fost bine de tot! A mers! A mers!
-Bineinteles ca a mers.


Lasa-ma sa te imbratisez.
Valurile mi-au spus ca le e dor de tine...

Ei doi. Voi doi. Doi. Ei.

"Neata!"
"Neata! Ce faci?" "
Bine. TU?"
"Bine..."
"Ce-ai visat?"
"Nimic!"
"...."
"Chiar nu te intereseaza nimic? Chiar nu vrei sa sti nimic?"
"Ce-as putea sa te intreb? De ce sa te intreb? Imi place sa te privesc cand te joci in ceasca de cafea."
"Tot copil ai ramas."
"Ei si ce?"
"Maturizeaza-te!"
"Ce sti tu despre asta?"
"Mai multe decat tine te asigur. Te tarasti prin viata asta deplorabila ca un copil care n-a invatat inca sa mearga. Ce crezi ca rezolvi daca..."
"De vrei sa fiu asa cum vrei tu? Lasa-ma sa fiu ca mine!"
"Tu nu vezi ca nu e bine?"
"Ce sti tu despre rau si bine? Ai uitat cum..."
"Cum ce? Hai spune-o! Zi-mi din nou ca sunt un ratat, ca nu fac nimic cu viata mea, ca...!!!"
"Sti foarte bine ca nu-i asa! Doar ca..."

Isi trage usor camasa peste umerii care implorau afectiune, isi ia ceasca neagra cu cafea si se indreapta cu pasi mici spre fereastra.

"Doar daca ai putea privi macar o data prin ochii mei..."spuse doar pentru ea si-si pierde privirea printre cladirile triste. "Cand ai sa pleci, imi promiti ca n-ai sa ma urasti?"
"De ce ma intrebi asta acum?"
"Nu stiu. Imi promiti?"
"Nu stiu."
"Dar tu..."
"Eu..."
"De ce nu-ti dai niciodata masca aia de om matur jos? Esti doar un copil speriat care nici macar nu..."
"Hei! Nu-mi spune tu mie copil!"
"De ce iti place sa te ascuzi?"
"Esti.. ah!"
"Hai spune-o! Sunt o proasta."
"Da... Ti se pare ca toti sunt niste imaturi asa ca tine! Te complaci in infantilitatea asta a ta si ai pretentii sa schimbi lumea cu ea! Cine te crezi, ma?"In ochii ei incep sa apara cativa stropi de lacrimi. "Ce, ai impresia ca timpul are sa se opreasca doar pentru ca plangi tu? Aiurea! Esti o naiva!"
"Mastile creeaza monstri stii?"spune nemaiputand sa-si opreasca lacrimile. "Chiar iti place sa ma vezi in fiecare zi plangand nu?"
"Da! Poate asa te trezesti! Deschide odata ochii!"
"Sunt treaza! Si am mereu ochii deschisi!"
"Prostii!"
"De ce vrei sa ma ucizi? De ce vrei sa-mi schimbi lumea? Coloreaz-o in verde. Negru doare..."
"Iar vorbesti ca un filozof care a murit de foame."
"Ei foarte bine! N-am sa-ti mai spun nimic!"
"Totusi vreau sa-ti spun ca..."
"..."


"Spune ceva! Imi pare rau!"
"Prea tarziu! Pleaca!"
"Dar.."
"Nu te mai vreau ma-ntelegi? Imi faci rau, tu nu vezi? De ce sa te iubesc doar cum vrei tu? De sa nu mai fiu copil? De ce sa plang mereu? De ce..."
"Iarta-..."
"Nu! N-am ce sa-ti iert. Cauta-ma cand ai sa uiti sa te mai ascunzi!"
"Am sa incerc. Te rog..."
"Ai mai spus asta de atatea ori...Ma uicizi! Intelegi? Pleaca acum!"
"Vroiam sa-ti spun ca..."
"Nu mai spune nimic. "Te iubesc"-ul tau nu se mai aude ca altadata."


Ii prinde mana si o simte tremurand. Ii era atat de draga incat ii venea sa-si arunce toate mastile, sa le sparga, sa le arda. Dar nu putea. Totusi in ochii lui aparea din cand in cand sclipirea de copil.


Hai sa zburam peste oras!
E asa frumos azi...

Vama. Dunga dintre 2 lumi(partea a IIa)

Incet-incet ajunge la usa catre lumea ei. N-avea o poarta ca toata lumea. Doar o usa normala, cu portita pentru caine. Era o usa cu dungi mov si verzi si albastre. Avea o fereastra mica, impartita in 4, in spatele careia se vedea...nimicul. Bajbaie dupa cheie si-si aminteste dintr-o data cu un zambet ca nu incuia niciodata. Deschide, paseste si o copila cu acadele ii sare in fata.
"Ce vrei?"
"Aaaa.. Pai.. Eu...(mai bine plec)"
"De ce ti-e frica?"
Fetita ii da o acadea, o prinde de mana si o taraste in mijlocul unui lac. Stateau acolo, deasupra apei, fara sa le fi udat macar o picatura.
"Aici poti sa faci ce vrei! Aici zburam pe avioane de hartie iti amintesti?"
"Nu...De fapt eu vroiam sa... O sa plec acum... S-a facut tarziu si trebuie sa... (isi aduce aminte ca sta pe calea ferata din cartier si priveste aleea cu petale) Eu trebuie sa.... Ah!"
"Spune-mi ceva frumos!"
"Nu.. Adica.. Vreau sa-ti spun dar nu-mi vine nimic in minte acum... Era ceva cu... Vai!"
"Spune-mi ceva frumoooos!!!(fetita incepe sa tipe si bate din picior in semn de protest la neputinta ei de as-si rosti un cuvant frumos) Tu sti dar le spui doar altora. Mie nu-mi spui niciodata!"
"Iti spun dar..."
"Dar ce? Niciodata nu te-ai uitat frumos la mine, niciodata nu mi-ai luat acadele, mi-ai spart toate baloanele colorate, m-ai lasat aici singura si..."
"De ce vrei sa-ti spun cuvinte frumoase?"
"Las-o balta! Te-ai vestejit ca toti adultii de acolo! Hai mai bine sa adunam flori!"
"De ce sa le rupi? Iti vor muri in palme."
"Oooof!!! Mai taci odata si vino!"
"Nu...Eu trebuie sa..."
"Tu chiar nu intelegi nimic nu?"
"...?!"
"Te uiti in oglinda! Eu sunt tu. Adica... intelegi tu. Sune-mi ceva frumos!"
"Ce rost are?"
"M-ai innebuniiit!!Tu si intrebarile tale!"
"Esti doar un copil rasfatat!"
"Pe care tu il ucizi! Doare sa sti!"
"Nu te ucid! Uita-te la tine: ai acadele, esti fericita, esti plina de viata. Uita-te la mine: pare ca n-am mai dormit de veacuri, parul mi-e ravasit, ochii pierduti, mainile reci si aproape vinete, nici ganduri n-am si de simtit... nici nu mai stiu ce inseamna!"
"Exact! Uita-te acum in jurul tau."
In jurul lor era haul. Nimicul cel mai adanc, cel mai profund, cel mai lipsit de esenta... In jurul lor era nimicul alb. Stateau pe un colt de piatra, care semana cu cele de langa calea ferata, undeva se auzeau soapte, insa nu putea intelege niciun cuvant(pesemne ii era sufletul care inca mai curgea spre nicaieri). Usa se vedea departe, cu geamuri sparte si vopsea sarita, cu clanta ruginita si usita pentru caine rupta. Fetita era trista, murdara si nu mai avea acadele. I se parea ca a ucis copilaria cu mainile ei si-i venea sa le rupa, sa le smulga, sa nu le mai vada sa nu le mai aiba. Fetita isi face un avion din hartie gri si pleaca.
"Sta... Si eu cum plec de aici? Vreau sa... Nu mai vreau nimic." Deodata vede cum avionul fetei incepe sa coboare pana cand incepe sa zboare haotic, fara tinta aprope aruncand-o pe fetita.
"Spune ceva fru......"
Pana sa termine cuvantul fetita nu se mai vedea, nici n-o mai auzea tipand. Atunci izbucneste in lacrimi si se trezeste pe calea ferata urland:
"MARE!! MA...re"

Vama. Dunga dintre 2 lumi(partea I)

Plecase de acasa cu gandul sa... Nici nu mai stie de ce. Acum nici nu se mai putea gandi de ce. Era acolo goala de ganduri si de sentimente. Simtea inauntrul ei un alb inconstient de curat si un hau nesfarsit in care se pierduse orice urma de umanitate. Ajunsese sa creada ca face parte din decor. Ca o piatra pe marginea drumului.
Oricat ar fi incercat sa se ridice si sa mearga mai departe ori sa se intoarca ii era imposibil sa se clinteasca. Statea cu privirea atintita spre copacul care isi scutura petalele pe alee. Ii parea ca ninge si asta o fermeca. Totusi nu era capabila sa creasca vreun gand. Parea ca s-a rupt cu totul de realitate si ca asteapta ca cineva sa o traga inapoi.
Totusi nu era nimeni in jurul ei. Pierduta in timp parea ca-si cauta ceasul in zare.
Soarele apusese demult si copacul luminat de lumina slaba a unui stalp incetase de ceva vreme sa-si mai verse petalele. Isi simtea sufletul cum curge printre pietre si nu vroia sa faca nimic sa-l opreasca. Auzea cum toate sentimentele isi sopteau povestile printre colturi tari de piatra si isi dorea sa nu le fi stiut atat de bine.
Tousi era acolo, intre simt si nefiinta, traind o viata care i se parea straina. Se gandise si la sinucidere de cateva ori. S-a razgandit repede totusi sub pretexte copilaresti. Era totusi un copil. Si tinea prea mult la lumea pe care si-o crease pentru a renunta si la ea. Chiar daca oamenii n-o mai vedeau de mult ca pe un copil, in spatele imaginii pe care si-o crease fara voia ei se ascundeau doi ochi de copil speriat care implora o picatura de suflet. Sinucidera nu i se paruse niciodata o idee buna, insa avusese de cateva ori impulsul sa sara. De unde? De pe cea mai inalta cladire din oras. Ajunsese acolo, pe margine, la un pas de zbor, la un pas de autodistrugere. De fapt, autodistrugerea se producea inca de la prima decizie de izolare. Statea acolo, privind viata de jos. Se vedea pe ea, urmand cursul obisnuit al unei zile de luni. Se vazuse zambind de cateva ori si o vazuse pe Maria tipand la ea si obligand-o sa se "adune". Asta o induiosase. Ii placea s-o enerveze pe Maria. I se parea simpatica cand de impacienta de mama focului din cine stie ce flecustet. Ii era totusi frica sa sara si hotarase ca se va intoarce altadata. Si asta se intamplase de fiecare dintre cele 3 dati cand urcase pe acoperis.
Acum nu se putea gandi la sinucidere. I se parea o irosire prea mare de timp si energie. Nici moartea nu-i parea o idee buna macar.
Privea aleea ninsa cu petale si intra incet-incet in lumea pe care o credea pierduta.
Acolo era ea....

Telefon catre suflet

Printre obsesii bolnave de gripa isi face loc un vis murdar de cenusa. Se scutura si porneste prin vene catre ganduri. Un tarait nesuferit se aude.
"Cine e?Ce vrei?"
"Sunt eu cine ar putea sa fie! Ce dracului crezi ca faci? Unde crezi ca te duci? Crezi ca poti sa pui asa stapanie pe viata mea? Ce te crezi? Marele suflet. Ce sa-ti povestesc!"
"Dar stai ca..."
"Taci! Eu vorbesc acum! Te schimbi in fiecare secunda in mii de culori care se amesteca pana nu mai vad nimic, te autodistrugi pana nu mai ramane nicio bucatica vizibila apoi incerci sa te reconstruiesti bajbaind ca orbul cand cauta culorile. Si eu sunt om! Nu mai inteleg nimic din tot ce se intampla cu tine si n-am niciun fel de putere sa schimb ceva din alcatuirea asta stranie a ta. Imi faci rau intelegi? Si mai vreau sa-ti spun ca....."
VISE INSUFICIENTE. VA RUGAM REINVENTATI.